Azi noapte cerul a plâns... Pe la 12:30 dimineaţa, vântul îmi bătea în geam... Am deschis fereastra, pentru că nu m-am putut abţine şi mi se părea că-l aud citind din Ovidiu.... Am vrut să-i mulţumesc. Noaptea părea o orhidee neagră... Pe mare a bântuit furtuna, valurile dănţuind toată noaptea. Şi totuşi, încercînd să prind vuietul mării zbuciumate, am avut senzaţia că s-a întins pe ţărm liniştea dintr-o dată.. Probabil că Luceafărul omniprezent şi omniscient a potolit furia "femeii" dezlănţuite. Parcă o şi vedeam punîndu-şi sandalele din scoici, gătită "prună", aşezată pe o stîncă şi aşteptînd să fie complimentată de cavalerul nopţii. Ierburile mării se împleteau cu fală... Lumea adormise... Furtunile sunt trecătoare... dar cele interioare răscolesc în noi fiecare cotlon al sufletului. Între două fulgere, două tunete şi ploaie multă, rece, cotropitoare, găsim uneori puterea de a merge mai departe, deşi lacrimi de cristal se scurg încetişor pe obraji. Cînd se porneşte furtuna cred că suntem cel mai aproape de noi... Cu inima acceptăm provocarea, mirosurile din adîncuri ne dilată nările, iar sarea din ocna nopţilor ne cotropeşte sîngele... Urechea se face scoică şi culege din splendoarea de sunete venite din matca sălbaticei mări... Dar nu întotdeauna sunetele sunt plăcute urechii... Cînd te întîlneşti cu marea din tine, nu mai poţi fi acelaşi. În urechea mea nu mai era decît ropotul apelor... Dimineaţa, m-am trezit întrebîndu-mă: ce o fi fost astă noapte? Dangătul mării lui Ovidiu sau rănile cîntecului interior?
